Trăim decenii de isterii mărețe -IX-. Înghețați în ură

Dispariția lui Ion Iliescu ar trebui ca pentru români sa reprezinte un singur lucru: încheierea tranziției.

Sfîrșitul tranziției, pornite chiar de Iliescu, de la un sistem socialist perfectibil, cu bune și rele, la haosul și degringolada capitalistă, la nebunia de-statalizării de sorginte neo-liberală, care durează deja de mai mulți ani decît a fost Ceaușescu la putere.

Haos și degringoladă ce au adus distrugeri de neimaginat, economice și sociale, ce au aservit complet România intereselor imperialiste din afara țării si care ne-au adus la iminența dispariției ca țara și popor.

Ar trebui să însemne ultima ocazie ca românii să se trezească din mirajul Occidentului capitalist și al așa-ziselor valori liberale și neo-liberale.

În cei mai bine de 30 de ani de cînd ”comunismul” a dispărut din România, la nivel global a cam dispărut și capitalismul, fiind înlocuit prin Consensul de la Washington de corporatismul globalist (forma neo-liberală a capitalismului, în care corupția guvernamentală e baza sistemului).

De cînd a apărut BRICS, nici corporatismul globalist nu se simte prea bine, fiind atacat puternic de renașterea conceptelor de economii naționale, conduse cu mînă forte – tip capitalism oligarhic pe model Putin.

Răstimp, românii se tot luptă cu comunismul, într-o țara distrusă de 30 de ani de capitalism și forma sa globalistă, corporatismul.

Se nasc și mor orînduiri sociale, iar românii rămîn înghețați în timp, la nivel de mentalitate, în lupta înverșunată și futilă în același timp împotriva comunismului.

Cel mai recent guvern globalist instaurat în 2025 nedemocratic și abuziv de forțele imperialiste pare realmente hotărît sa definitiveze dispariția României ca țară și a românilor ca popor, iar românii deschid șampanii pentru că ca murit Ion Iliescu.

Iliescu a făcut bune și rele, dar el este nerelevant în politica dîmbovițeană de mai bine de 20 de ani de zile.

S-ar fi zis că în acești ani românii au avut timp să deschidă ochii ca să înțeleagă care este principala cauză a sărăciei lor.

Dar, din păcate, semnele unei treziri reale, în conștiință sau nu, se lasă încă așteptate.

Din contră, se poate spune, înjurăturile incalificabile ce pot fi auzite azi în spațiul public, la moartea unui om, doar pentru că defunctul a avut idei de stînga, sînt dovada cît se poate de vizibilă, de evidentă, incontestabilă, că România trăiește din 1990 încoace într-o societate fascistoidă, într-un fascism social dement.