Iluzii și falsuri deconspirate
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții.
Dacă Băsescu pică, atunci poporul român există şi are puterea să marginalizeze toţi propagandiştii, şmenarii, maneliştii, semidocţii şi politrucii care au ceva de cîştigat, fie şi la nivelul orgoliului lor mărunt de maimuţoi, din neprezentarea lor la vot.
Aşa cum zicea chiar Andrei Pleşu, Gigantul fiorului cultural autohton, cei ce ar trebui să fie vîrful de lance al societăţii româneşti, oamenii cu greutate intelectuală şi culturală, vocea limpede a conştiinţei naţionale, nu sînt decît nişte lepre cultivate şi nişte intelectuali insalubri.
Băsismul în formă agravată se dovedeşte a fi, iată, o boală necruţătoare, cei afectaţi suferind de o pierdere totală a simţului ridicolului, pe fondul demenţei absolute ce se instalează în creierul lor mort.
România este sub asediu. Pe lîngă valul de căldură, românii cu bun-simţ trebuie să facă faţă valului sufocant de băsism feroce ce le inundă casele prin ecranele televizoarelor, pe undele radio sau din publicaţiile tipărite, cîte mai sînt ele.
Corporatiștii mileniului trei își stabilesc compatibilitatea cu persoana iubită în strînsă legătură cu potrivirea dintre salarii și funcții, pe baza foamei comune de succes social (sau, cum i-ar spune unii răuvoitori, de parvenire). Are celălalt același venit, o mașină la fel de scumpă, țoale de la aceeași firmă? Se dovedește, iată, a fi perechea perfectă! Nici nu mai contează felul în care arată, dacă are sau nu ceva în cap, ce pasiuni are, ce bucurii și tristeți ascunde sufletul său, care sînt visele și năzuințele sale.
Oricît de incredibil li s-ar părea, ardelenii nu sînt cu nimic mai buni decît moldovenii şi miticii cărora cu atît dispreţ le dau cu tifla. Mai ales că nu miticii se comportă ca nişte provinciali încuiaţi şi complexaţi veniţi să se parvină prin Capitală.
“Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie.”
Ursul brun, capra neagră, mistreţul, caii din Deltă şi alte sălbăticiuni au pretenţia inimaginabilă de a fi lăsate să trăiască în linişte. Un lux mult prea mare pentru România. Dacă nu se pot adapta cu felul de a fi al oamenilor de aici, cu şoselele asfaltate ce vor împînzi rezervaţiile naturale pentru a facilita accesul maneliştilor de bine, dacă nu acceptă să fie vînate sau făcute salam de bunăvoie, să facă bine să îşi facă bocceluţa şi să plece unde or vedea cu ochii. Să nu ne mai deranjeze pe noi cu mofturile lor.
De o vreme încoace, poate fi foarte des auzită sintagma: ”Ehhh, ce să faci, asta e România”. Flosită ca scuză sau acuză, pe stradă sau acasă, în discuţii particulare sau în mass media, folosită de tineri şi bătrîni, de bărbaţi şi femei, de intelectuali şi oameni mai puţin pregătiţi, utilizată des, din ce în ce mai des, de multe ori în batjocură şi zeflemea, de mult prea puţine ori în mod ironic.
