Miorița 2.0

Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, niște oi proaste.

Oile se temeau tare rău de Urs. Ca să se apere de Urs, ce le-a trăsnit în mintea lor de oi? Să se înfrățească, dar nu oricine, cu Lupul. Și nu orice lup, ci ăl mai lacom și mai mercantil lup, ăla hanseatic.

După ce s-au înfrățit cu Lupul, lupul, deh – lup, a început să se înfrupte din oile proaste.

Dar oilor le plăcea, că se simțeau apărate de Urs. De sigure ce erau, mai și behăiau la Urs peste gard: beeeeeee! beeeeeeeee! beeeeee!

Ursul nu le prea băga în seamă, că era prins cu alte treburi, avea răfuielile lui cu Vulturul, cu Rechinul sionist și cu alții.

Dar, cum behăiau ele așa, ce să vezi, că rămîneau tot mai puține. Nu doar că Lupul făcea ravagii în rîndul lor, dar s-a mai luat și la bătaie cu Ursul.

Oile, la mijloc!

În loc să găsească o cale să iasă din strînsoarea asta, proastele de oi au început să fantasmeze că sar la gîtul Ursului. Prin urmare, Lupul le va mulțumi și le va iubi.

Doar că nici pomeneală! Lupul a continuat să facă ravagii în rîndul oilor proaste.

Beeeeee! Beeeeeee! Aoleou, ce ne face nouă Lupul!, au început să țipe oile proaste pe toate gardurile.

Dar cu cît strigau mai tare, cu atît se declarau mai iubitoare de lup și nu voiau să rupă frăția cu el.

Cică de teama Ursului, deși Ursul de mai bine de treizeci de ani nici nu le băgase în seamă.

Așa, de teama Ursului, oile mai aveau un pic și se lăsau complet devorate de Lup.

Oi proaste!